Viaţa la bloc: chin sau binefacere

Traiul în cartierele-dormitor uniformizează şi depersonalizează. Ce a făcut blocul din om? Soluţia pentru adăpostirea unui mare număr de oameni s-a transformat pentru mulţi într-o povară.

Fondul de rulment, codul de interfon, programul de linişte, ziua de bătut covoare, şedinţa lunară a asociaţiei de locatari sau proprietari, vecina pensionară care trage cu ochiul pe vizor.

Toate fac parte din cotidianul locatarului la bloc. Viaţa la comun care îl poziţionează pe român atât de aproape şi, în acelaşi timp, atât de departe de vecinul său începe de dimineaţă în zgomotul maşinii de gunoi, care a înlocuit cântatul cocoşilor din mahalaua de altădată.

Arhitecţii susţin că blocurile de locuinţe au devenit o soluţie peste tot în Europa, ca urmare a industrializării puternice, a migraţiei de la sat la oraş, a perioadei „baby boom”.

O soluţie pentru adăpostirea unui număr foarte mare de oameni. Apelân­­du-se la această variantă, extinderea oraşelor s-a realizat pe verticală, pe suprafeţe suprapuse, şi au fost salvate arii naturale importante care ar fi fost ameninţate dacă s-ar fi construit pe orizontală.

Dar, în acelaşi timp, uriaşele dormitoare comune în care s-au mutat i-au depersonalizat şi uniformizat pe oameni. În România, acest lucru s-a întâmplat mai ales din cauza renunţării la „faţa umană” a urbanismului funcţionalist şi din cauza înghesuirii blocurilor pe spaţii care ar fi fost destinate iniţial spaţiilor verzi sau locurilor de joacă.

Blocurile gri

„În anii ’60, ’70, în Franţa şi în Italia a existat o adevărată dezbatere: se considera că aceste cartiere de blocuri sunt prea monotone, n-au faţă umană. Şi la noi se făceau studii de acest gen, dar nu le băga nimeni în seamă. Aceste studii recomandau tipuri diferite de blocuri pentru zonele de câmpie sau deal, dimensiuni adaptate la stilul de viaţă din zonele respective, dar directivele PCR erau mult mai importante decât vocile specialiştilor”, ne-a spus Vera Marin, arhitect urbanist, doctorand în politici de locuire.

Blocurile din oraşele româneşti sunt în marea lor majoritate gri pentru că e o culoare neutră. În plus, griul merge la tăvăleală: e ca şi cum ne-am pregăti să spălăm geamuri şi am lua ceva mai ponosit pe noi. Între timp, griul blocurilor devine şi mai gri, iar ocupanţii apartamentelor încep să semene cu locuinţele lor.

La un moment dat, pe clădirile de locuit ridicate în timpul comunismului au început să apară basoreliefuri de inspiraţie brâncuşiană pentru a le da acestora un aer românesc, o marcă naţională.

Nişte ţărani...

Apartamentele din blocuri au minimul necesar: bucătărie, baie, dormitoare. Se considera că dacă ai asigurat acest minim ai rezolvat problema locuirii în condiţii decente. „Într-un fel, această filosofie este adevărată; în Franţa, din această perspectivă, mutatul la bloc chiar a însemnat un «upgrade»”, mai spune Vera Marin.

Traiul la comun nu s-a dovedit neapărat o binecuvântare. Urbanizaţi forţat, românii au adus cu ei la bloc obiceiurile de la ţară. „Scuturatul covoarelor peste balcon, gătitul mâncării cu uşile deschise – deşi majoritatea locatarilor au hote moderne, rezolvarea problemelor cu copii în văzul tuturor. La astea se adaugă muzica dată la maximum în orele în care, conform programului de la bloc, trebuie să fie linişte”, rezumă un administrator din Berceni problemele reclamate frecvent de locatari.

Că românii s-au mutat cu căţel şi purcel la bloc o demonstrează şi aglomeraţia de mici balcoane-magazie pe care şi le-au ridicat în ultimii ani locatarii de la parter. Cei care stau la etaj îşi etalează rufele pe sârmă sau se extind în exteriorul balconului, unde mai atârnă ameninţător o bicicletă, o sanie sau un landou pentru bebeluşi.

„Blocatarul” de modă nouă

În cartierele populate de familii tinere a fost adoptată deja moda reţelei. Vecinul care îţi împrumuta o lingură de făină peste gard a fost înlocuit cu vecinul-supraveghetor, extrem de util atunci când nu eşti acasă.

„Noi avem internet de la o firmă de cartier şi ne-am legat, toţi vecinii, în reţea. Ştim fiecare ce program are vecinul de palier şi, atunci când unii sunt plecaţi în vacanţă, ceilalţi au grijă să le supravegheze şi lor casele. Tot pe acest gen de «intranet» se anunţă şi iniţiativele şi deciziile importante la nivel de scară”, ne povesteşte Iulia, proprietar în Crângaşi.

Dezavantajele traiului la comun

Neajunsurile locuirii la bloc formează o listă nesfârşită, care depinde extrem de tare de fiecare context în parte, spune arhitectul Vera Marin.

„Fiecare bloc este o poveste unică, dar putem să amintim câteva probleme cu un caracter oarecum general, la care credem că reacţionează prin opoziţie majoritatea celor care reuşesc să-şi facă posibilă ieşirea către alternativa locuinţei individuale”, crede aceasta.

Pe lista ei se regăsesc lipsa de intimitate; nevoia deciziilor la comun privind reparaţiile şi îmbunătăţirile care ar putea fi aduse blocului; dispute în utilizarea spaţiului din jurul blocului şi, nu în ultimul rând, egalitatea impusă. 

Boala locatarului de la bloc

“Blocul - dar mai ales politica socialistă a locuirii la bloc - a dezrădăcinat: am auzit de mai multe ori expresia «a murit de bloc», ca şi cum ar fi fost o boală... În al doilea rând, a omogenizat: cea mai mare surpriză a unor antropologi francezi cu care am făcut teren în nişte blocuri din Capitală la începutul anilor ‘90 a fost faptul că pe aceeaşi scară erau un academician, un fotbalist, un avocat, nişte muncitori necalificaţi etc”, explică antropologul Vintilă Mihăilescu, directorul Muzeului Ţăranului ­Român.

Într-un univers în care marcarea identităţii către exterior se reduce la alegerea uşii de intrare în apartament, după cum remarca arhitectul Vera Marin, îşi fac loc, însă, şi câteva personaje unice. Administratorul de bloc e un „mic Dumnezeu” care face şi desface; preşedintele ales dintre locatari e într-o campanie electorală permanentă – pune termopane şi becuri noi la fiecare patru ani; certăreţii sunt o categorie aparte de locatari tot timpul nemulţumiţi, iar „vigilentul” de serviciu e pensionar, locuieşte în majoritatea cazurilor la parter şi ştie tot ce mişcă în imobil. 

Asociaţiile, actori neputincioşi

După cum remarcă Vera Marin, asociaţiile de proprietari sunt nişte actori prea mici în faţa unor probleme prea mari. „E o inerţie în comportamentul rezidenţilor: majoritatea aşteaptă soluţii din exterior, să vină primăria, statul, cineva, să îi ajute şi pe ei cu ceva. În plus, îi critică aspru şi au suspiciuni faţă de cei care au o idee sau o iniţiativă: «Nu se rezolvă aşa uşor, nu avem bani, are X ceva de câştigat»”, mai spune aceasta.

De aici şi participarea scăzută la întâlnirile asociaţiei (mereu vin aceiaşi oameni, în special pensionari care au mai mult timp), dar şi repartizarea neclară a sarcinilor şi responsabilităţilor între membrii asociaţiei.

Evadarea şi întoarcerea la bloc

Ignorarea distanţelor minime dintre clădiri, apoi construirea lor astfel încât numărul apartamentelor aşezate către Nord a fost tot mai mare sunt alte probleme ale construcţiei de blocuri în perioada comunistă.

În ciuda tuturor relelor, “blocul rămânea o locuinţă, rămânea spaţiul privat, intim, care era reamenajat, în măsura posibilului, pentru «a te simţi bine» - şi a te feri din calea tăvălugului comunist. Nu se poate răspunde corect la întrebarea «ce a făcut blocul din om?» dacă nu luăm în calcul şi «ce a făcut omul din bloc?»”, mai spune antropologul Vintilă Mihăilescu. În ultimii ani, românii au încercat să renunţe la apartamentul la bloc pentru case în suburbii sau pentru dulcea viaţă la ţară. Nu puţini s-au întors în nebunia marilor oraşe, pentru avantajele vieţii la bloc.

În ce le priveşte pe acestea din urmă, e vorba de cheltuieli – fiind vorba de o proprietate mai uşor de întreţinut decât o casă, de securitatea locatarilor, dar şi de accesul facil la magazine, locul de muncă sau instituţii de învăţământ. „Dotările” de cartier – magazine, săli de cinema etc. – sunt foarte importante în urbanismul funcţional. 

Sursa: Adevarul.ro